Frumusețea.

Eram în autobus. Îmi priveam obosită chipul în reflexia din fereastra murdară a autobusului. Mergeam deja de ceva timp în el iar zgomotul al nenumăratelor opriri, al uşilor care se deschideau şi se închideau, aglomeraţia de la acea oră şi oamenii la fel de obosiţi ca mine care vorbeau despre tot felul de nimicuri, făceau acel scenariu să mi se pară de-a dreptul infernal.

Avusesem una din acele nopţi nedormite în care gândurile mă inundase. Simţeam nevoia de linişte sufletească. De fapt, scenariul plin de zgomot şi mişcare nu se afla în exteriorul meu, el se afla deja în interiorul meu iar mediul înconjurător doar mi-l aţâţa ca să devină şi mai real. Mă priveam astfel în fereastra autobusului şi-mi vedeam căciula care nu mi se aşezase bine şi părul ciufulit, mă gândeam că arăt ridicol, dar nu mă înduram să nu o port din cauza frigului care, însoţea vremea rece de afară. Mă uitam la chipul meu şi-mi studiam pistruii de sub ochi, erau acolo şi râdeau parcă de mine, mi se părea că aveam cel mai neatrăgător chip care putea exista. Mă uitam la fetele din jur şi căutam exponente mai frumoase care să-mi confirme ipoteza, îmi venea să-mi trag căciula peste faţă şi să nu mă mai privească nimeni. Într-un cuvânt, mă simţeam urâtă, eram încărcată de acea urâţenie care atunci când se instalează în mintea şi sufletul unei fete, îi erodează încet orice apărare şi devine tot mai greu de scos afară, rămâne acolo şi încet, încet, începe să definească imaginea de sine a feteii care nu se mai simte frumoasă, importantă, semnificativă…

Mă apropiam astfel, clătinându-mă pe picioare, în sfârşit, de staţia de coborâre. Eram o urâtă care voia să ajungă numaidecât acasă pentru a-şi consuma convalescenţa sufletească şi a-şi plânge neputinţa. Dar, ciudat, cu câteva secunde înainte de a mă mobiliza spre uşa de ieşire, un bătrân cu părul alb, care a stat tot timpul călătoriei pe scaunul din faţa mea, mă trage de mânecă şi-mi face semn să mă apropii pentru că vrea să-mi spună ceva. Din politeţe mă apropii, nu mă gândeam că are să-mi spună ceva prea important, mă aşteptam să-mi ceară indicaţii de călătorie dar, surprinzător, el avea să-mi spună altceva, şi anume: „să ştii că eşti foarte drăguţă…”. Mă uit la el intrigată şi observ că el chiar vorbea serios, apoi mă uit în jur să văd dacă mie mi-a spus, şi da, se pare că eu eram aceea. Mă uit la el şi-i răspund în gând că eu tocmai am stabilit că sunt urâtă, că se înşeală, că el nu ştie că am pe cap o căciulă care nu-mi stă bine şi am fața plină cu pistrui, că eu de fapt… mă opresc şi, având în faţa mea un chip de senior zâmbitor care aştepta un răspuns potrivit cu gestul lui, i-am răspuns, zâmbind fals – „mulţumesc”.

Şi uite aşa am coborât din autobus ciufulită, înfrigurată, dar totuşi mai frumoasă şi mai îmbogăţită sufleteşte pentru că mi-am dat seama, în urma gestului bătrânelului, că frumuseţea nu constă în ceea ce-mi transmitea mie reflexia din fereastră, acel aspect fizic atât de valorat de societate, acesta este doar un element. Frumuseţea înseamnă mult mai mult şi puţin sunt oamenii capabili să o sesizeze cu adevărat. Iar frumuseţea uneori, se poate dezvolta dintr-un simplu, dar bogat compliment, adresat unei femei care, în acel moment, se crede urâtă, chiar foarte urâtă…

 

Anunțuri

Sunt.

Sunt ca o lună singuratică,
Rătăcită în mulțimea de stele,
Căutându-mi sensul printre ele,
Fugind de inimile rele.

Sunt ca o frunză lăsată de vânt,
Purtată în suflet, uitată în gând,
Plutind prin meleaguri, adesea plângând,
Și vorbele grele a oamenilor, ascultând.

Sunt ca un ghiocel uitat,
Crescut într-o pădure și fiind atât de complicat,
Atât de firav, atât de neînfricat,
De oameni fără suflet călcat și în urmă lăsat.

Sunt ca o pasăre într-un zbor,
În care sunt purtată pe aripi de dor,
Navigând spre amurgul îndepărtat,
Încerc să ating orizontul de mulți uitat.

Sunt ca o floare în grădină,
Ce așteptă să fie îmbrățișată de lumină,
Să fiu stropită cu picături de ploaie,
Răcindu-mi dezamăgirea ce curge șiroaie.

Sunt ca un om cu suflet mare,
Care nu știe să zboare,
El iubește, dar iubire n-are,
Și merge ca ceilalți în picioare.

Sufletul.

Sufletul e ceva în noi.
Care nu există în afară.
De câte ori mi s-a întâmplat.
Să descopăr suflete goale , în trupuri vii.
Mergeam alături de ei.
Și măcar nu-mi dădeam seama,
Nu găseam motivul măștii pe care o purtau.
Îi acceptam.
La rândul lor și ei pe mine.
Mereu, simțeam golul și frigul din sufletul lor.
Și ,un abur ce rămânea din urma ,care o lăsau.
Dar în fine cu toții avem sufletul gol.
Nimeni nu încearcă să schimbe răul în bine.
Toți suntem indiferenți,triști,singuri.
Și ne ascundem pe noi înșine.
Purtând o mască falsă.

51puozr4sec

Încrederea.

Era o persoană fericită, o raza de soare care îi lumina pe toți,  mereu se împărtășea cu ce avea pe suflet, avea prieteni o gramadă, și eu nu cred că o persoană ca ea, atât de firavă, atât de iubitoare și încrezută în sine, putea avea vriun dușman…

Peste ceva timp am zărit-o în parc…îmi era greu să o cunosc, acea fată zâmbitoare, acum era dură, dezamăgită, chiar indiferentă, de departe i-am auzit sufletul țipând de durere. Se vedea după ea că a fost rănită, ba chiar prea mult.

– Cu ce a greșit ?

-A avut prea multă încredere în oameni.

Trec zilele.

Trec zilele,neîncetat
Și cred , că de mine ai uitat,
Nimic nu ține veșnic într-o lume
Nici opere ,nici un sentiment anume.

Trec zilele ,greu
Și nici eu ,nu mai sunt eu,
Însă orice din trecut rămâne
Gândurile de ieri ,vor fi și mâine.

Trec zilele , în zadar
Eu mai beau din acel pahar,
Am rămas singură să știi,
Și evadez din stres ,dezamăgiri și agonii.

Trec zilele trecem și noi
De-aș putea aș da timpul înapoi,
Îți scriu simplu o poezie,
De dor și de nostalgie.

-Ce blog ai?
   ai început a citi ?
-Da desigur,am citit fugitiv .
 –și?
-Totuși ai un minus, ți-e frică.
-adică ?
-Ție frică să-ți deschizi dragostea,sincer,asta iți va spunea oricare cititor ,care cum să-ți lămuresc,,aratai ca ex. La profesoara de l.rom . Ea îți va spune fix aceea și încă nu ești singură în tine și apropo ceea ce citesc parcă ar fi o istorie dezamăgită în dragoste,asta de parcă ar fi din viața ta reală și încă îi duci dorul.
Îi mult de scris…
Asta așa amănunțit.

Cea mai mare greșeală a omului este să se teamă să nu facă vreo greșeală.

Am greșit … atunci când am renunțat la visurile mele ,doar pentru că alții m-au decurajat ;când am spus ” Nu mai pot !  „înainte să fi încercat măcar.;când le-am dat voie altora să îmi spună cine și cum sunt , uitând că doar eu sunt ceea care mă de finește ;când m-am lăsat amăgită de cuvintele frumoase , dar pe ascuns veninoase, ale unor oameni care au văzut în mine doar o cale către scopurile lor;când am amânat să spun „Iartă-mă , Îmi pare rău , Te iubesc „;când mi-a fost teamă să mângâi, să îmbrățișez și să sărut;când nu am făcut primul pas la împăcare ;când m-am retras prea devreme din relații în care sufletul meu simțea nevoiea să mai stea ;când am risipit cuvinte,emoții și lacrimi pe persoane care n-au meritat;când am judecat fără a cunoaște ;când am vorbit în loc să fiu ascultat ;când m-am amăgit cu iubiri și prietenii iluzorii,trecătoare ;când m-am lăsat condusă de slăbiciuni și n-am avut curaj să renunț la oameni care nu mă meritau, crezând că nu voi putea trăi fără ei ;când m-am învinovățit nemeritat ;când m-am simțit urâtă,neînsemnată și inutilă ;când am ales singurătatea pentru a mă proteja de suferințe ;când n-am avut curaj să aleg un drum diferit și am mers alături de oameni pentru care eram doar o umbră ;când am renunțat la mine pentru a fi așa cum au vrut alții ;când am uitat ceea ce merit cu adevărat,lăsândui pe alții să-mi dicteze termenii fericirii mele.

Deși nu-mi doresc,știu singură că am să mai greșesc.Sunt om ,ca toți oamenii.De aeea știu că voi mai face greșeli -poate iubind prea mult ,poate lăsându-mă condusă de slăbiciuni.Dar m-am învățat să iert ,să iubesc și să mă iubesc așa cum sunt,Și mi-e bine cu mine așa cum sunt.

Inspirație din „Insomnii”